Europa a trăit umilință după umilință din partea Statelor Unite, a presedintelui Donald Trump, dar și din partea președintelui Joe Biden, cel care a promis întărirea relației transatlantice. Se întâmplă astfel pentru că Europa nu mai este centrul politic de gravitație al lumii, pentru că Europa este trecutul, în timp ce viitorul aparține Asiei, consideră Pat Buchanan, pentru care apusul Europei este un fenomen implacabil.
Un fostul ministru de Finanțe al Greciei, economistul Yannis Varoufakis consideră că Europa mai are o șansă de a conta din nou la nivel geostrategic, însă elitele europene nu vor să meargă pe această cale. Este vorba de crearea unei federații europene, însă nu o federație construită pe bazele actuale ale UE, care să ofere elitelor nealese o putere de neconceput pe timp de pace asupra cetățenilor europeni, ci o federație democratică.
Două viziuni despre Europa imediat după alegerile din Germania, viziuni care pleacă de la percepția comună că Europa a fost umilită constant de partenerii americani.
Apusul Europei
”Vreme de secole, Europa a părut să fie pivotul central al istoriei lumii. Apoi a urmat Marele Război Civil al Vestului, războiul nostru de 30 de ani (1914-1945), în care toate marile puteri europene – Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Rusia – alături de aproape toate celelalte state au luptat într-unele dintre cele mai mari bătălii din istorie.
Rezultatul: cele mai mari țări ale Europei au fost grav rănite. Toate imperiile europene au căzut. Popoarele colonizate au fost eliberate și au început să migreze către fostele metropole. Europa a fost împărțită între Vestul condus de SUA și blocul sovietic dominat de Moscova”, scrie Pat Buchanan.
”În timpul Războiului Rece care a urmat, Europa a fost văzută ca marea pradă.
Când Războiul Rece s-a încheiat cu triumful Lumii Libere, s-a remarcat ascensiunea unei Uniuni Europene create pe modelul Uniunii Americane, iar aproape toate țările libere ale Europei au început să adere la alianța NATO.
Însă acum rolul conducător al Europei în istoria lumii începe să pălească, iar pivotarea americană spre China și Indo-Pacific este o mișcare atât istorica, cat și una permanentă. Așa cum trecutul aparține Europei, viitorul aparține Asiei.
Până la urma, Asia este casa celor mai populate țări din lume, China și India; în Asia sunt șase din cele nouă puteri nucleare din lume; aici se află cele mai mari țări musulmane din lume: Indonezia, India, Pakistan, Bangladesh, Turcia și Iran; aici găsim cele mai mari economii clasate după SUA – China și Japonia.
Dar Europa?
În 2016, Marea Britanie a votat pentru ieșirea din UE. În această vară, britanicii, australienii și americanii au semnat pactul AUKUS, care a dus la anularea unui mare contract francez pentru construirea a 12 submarine diesel pentru Australia și la înlocuirea lor cu submarine nucleare construite în SUA.
Parisul a văzut acest lucru ca pe o „trădare” și ca pe o „lovitură pe la spate” dată de aliații pe care generalul Charles de Gaulle îi numea „anglo-saxonii”. AUKUS este și un semnal cât se poate de clar despre cum își văd australienii viitorul – nu alături de Franța, ci de Statele Unite.
Acesta este cel mai grav afront adus de SUA aliaților francezi, după ce președintele Dwight Eisenhower le-a ordonat britanicilor și francezilor să se retragă din Suez. Cel puțin, Eisenhower putea să spună în 1956 că nu a fost avertizat despre invazia franco-britanică în Egipt și că aliații europeni ai americanilor din NATO au acționat fără știință și fără acceptul Washingtonului.
Pentru a protesta împotriva contractului pentru submarine, președintele Emmanuel Macron l-a rechemat pe ambasadorul de la Washington, ceva ce nu s-a întâmplat după ce Franța a recunoscut coloniile americane și a venit în ajutorul lor, în timpul Războiului de Independență.
Britanicii au ieșit din UE, Franța se îndepărtează de aliații din NATO, iar în Germania au avut loc alegeri în care, pentru prima dată în istorie, Uniunea Creștin Democrată a lui Konrad Adenauer, Helmut Kohl și Angela Merkel a obținut doar un sfert din voturi. Noul lider al Germaniei poate fi liderul social-democraților, alături de Verzi. Însă un asemenea guvern nu poate vedea lumina zilei mai devreme de Crăciun. Nici potențialul cancelar creștin-democrat și nici cel pe care îl propun social-democrații nu au statura lui Merkel, care a fost atât lidera Germaniei, cât și lidera Europei în ultimul deceniu și jumătate.
Mai gândiți-vă și la situația actuală a NATO, care era considerată cea mai de succes alianță din istorie, care a descurajat o invazie sovietică pe întreaga durată a Războiului Rece. În 2001, invocarea Articolului V a făcut ca țările NATO să se alăture americanilor și să invadeze Afganistanul, pentru a-i pedepsi pe atacatorii de la 11 septembrie 2001. În august 2021, 20 de ani mai târziu, toți aliații SUA din NATO s-au retras, în timp ce armata afgană se prăbușea împreuna cu regimul. Toți aliații NATO au trăit rușinea retragerii și înfrângerii americane.
Nu doar că centrul de gravitație al politicii mondiale se mută din Europa în Asia, dar unitatea europeană pare să fie de domeniul trecutului. Marea Britanie iese din UE, iar Scoția ia în calcul secesiunea. Catalonia ia în calcul secesiunea de Spania. Sardinia se gândește la separarea de Italia. Polonia și Ungaria sunt la cuțite cu UE din cauza unor reforme interne despre care se spune că intră în conflict cu solicitările venite de la birocrații de la Bruxelles.
Cât privește flacul sudic al UE și NATO, Spania, Italia și Grecia nu sunt preocupate de o invazie a Rusiei, ci de invazia în desfășurare din Africa și din Orientul Mijlociu”.Ultima umilință trăită de Europa
„Der Tagesspiegel a numit parteneriatul de Securitate dintre SUA, Marea Britanie și Australia drept ”o lecție brutală de geopolitică”. Pactul AUKUS nu este doar o lovitură financiară puternică suferită de Franța, al cărei contract pentru submarine în valoare de 50 de miliarde de dolari a fost anulat. Poate și mai important este că președintele Joe Biden a ales să anunțe crearea AUKUS într-un mod care umilește Franța și, prin asociere, restul UE”, scrie Yannis Varoufakis, pentru Project Syndicate.
”Nu a fost prima lecție brutală pe care SUA au dat-o Europei în ultima vreme. Unul dintre motivele pentru care fostul președinte Donald Trump a scos Statele Unite din acordul nuclear cu Iranul, semnat de președintele Barack Obama și de UE, a fost să pună Germania la locul ei. La câteva ore după ce cancelara Angela Merkel a spus că firmele europene nu vor ține cont de sancțiunile lui Trump și vor continua să facă afaceri cu Iranul, corporațiile americane au făcut propriul lor anunț: nevrând să fie scoase de pe piața americană și să piardă avantajele oferite de reducerile de taxe anunțate de Trump, aceste corporații au anunțat că nu vor mai face afaceri cu Iranul.
Cele două incidente de mai sus au avut rolul de a menține hegemonia financiară și geostrategică a Statelor Unite asupra întregului Occident. Ambele incidente i-au iritat pe liderii europeni până la punctul în care s-au gândit să riposteze. Amenințările lui Trump cum că va impune sancțiuni corporațiilor americane care fac afaceri în Iran au generat discuții în UE despre posibile sancțiuni impuse companiilor americane. Săptămâna trecută, președintele Eammanuel Macron a reacționat la anunțul lui Biden privind AUKUS cu o mișcare după care ar mai urma doar declararea războiului – retragerea ambasadorilor Franței la Washington și la Canberra.
În mod previzibil, după ce furia inițială a trecut și după ce amenințările au început să se reducă, liderii Europei s-au orientat către studierea cauzelor profunde ale slăbiciunii lor în fața Statelor Unite. Însă aceasta este o mișcare care nu ar trebui să ne prostească.
După ce companiile europene au cedat în fața sancțiunilor lui Trump împotriva Iranului, oficialii UE au ajuns la concluzia că, atât timp cât SUA controleaza sistemul lor de plăți, Europa va fi la mila Americii în orice confruntare care implică bani. Prin urmare, au decis că Europa are nevoie de un sistem de plăți care să nu poată fi blocat de guvernul american. În mod similar, după acest fiasco legat de AUKUS, liderii europeni au vorbit despre necesitatea unei armate europene.
Însă în ambele cazuri, crearea instituțiilor europene care să se opună hegemoniei americane presupune o mișcare pe care liderii europeni nu sunt dispuși să o facă.
Gândiți-vă la ambiția de a crea un sistem de plăți dominat de europeni, care să permită companiilor și statelor să facă schimburi independent de sistemul financiar dominat de Statele Unite. Pentru ca un asemenea sistem să funcționeze, el trebuie să fie fluid, adică să atragă banii altor state – Japonia, China, India și, firește, banii Statelor Unite.
Asta ar presupune ca țările din neeuropene să aibă o mulțime de obligațiuni denominate în euro și să cumpere aceste obligațiuni vreme de ani sau decenii. În sistemul financiar dominat de dolarul SUA nu numai că există asemenea obligațiuni, dar el cresc la cote uriașe, prin politica de îndatorare a guvernului SUA. În UE nu există echivalentul obligațiunilor americane. Cele germane sunt foarte sigure, însă nu sunt suficiente pentru a susține un sistem de plăți internațional care să concureze cu cel american.
Oficialii europeni știu că apariția unui echivalent al obligațiunilor suverane americane, așa-zisele eurobonduri, este un vis. Crearea unui volum suficient de eurobonduri ar însemna acumularea unei datorii paneuropene considerabile. Asta implică apariția unui Minister de Finanțe European, iar asta implică renunțarea la structura interguvernamentală a UE în favoarea unei federații europene.
În cei 16 ani petrecuți în fruntea Germaniei, Merkel a blocat crearea eurobondurilor, pentru că nu dorea să intre în conflict cu liderii care nu doresc sub nicio formă o federație europeană. Același lucru se întâmplă și cu alte inițiative de integrare. Până și proiectul modest de a forma o forță militara de 5000 de soldați nu va trece de stadiul de vorbe goale. Cine îi va trimite pe acești militari să-și verse sângele pe teatre de operațiuni îndepărtate? Președintele Franței? Cancelarul Germaniei? Președintele Comisiei Europene? Și cine va avea dreptul să-i retragă de pe front și să-i aducă acasă? Fără un parlament suveran care să susțină un guvern care sa ia aceste decizii, nu vom avea niciodată o armată sau măcar o forță de reacție rapidă a UE.
Liderii europeni au primit ce merită. Când un președinte american, oricare ar fi el, le dă o palmă pentru a le reaminti cine e șeful, liderii europeni nu au de ales decât să întoarcă și celălalt obraz, pentru că ei sunt cei care au decis să aibă actualele privilegii, în dauna independenței europene. Fiecare palmă îi înfurie și îi face să-și recheme ambasadorii. Însă apoi renunță la orice mișcare care ar elibera Europa de sub hegemonia americană.
Pentru a împiedica umilințele la care Trump au supus-o pe Merkel, Europa are nevoie de obligațiunile suverane. Pentru a nu mai exista umilințe precum cea suferită acum de președintele Macron în fața lui Biden, Europa are nevoie de o armată europeană. Însă obligațiunile și armata europeană nu vor putea apărea decât în cazul în care elitele europene renunță la puterea lor actuală și îmbrățisează ideea unui guvern federal.
Dilema lor este limpede: să transformăm UE într-o federație democratică și să renunțăm la puterea uriașă pe care o avem asupra cetățenilor europeni într-o Uniune Europeană nedemocratică, sau să ne supunem flagelării rituale pe care ne-o aplică președinții de la Casa Albă? Dacă privim dincolo de protestele lor periodice, liderii Europei par să fi făcut deja alegerea”.