În ultimii ani și mai cu seamă în ultimele luni, rolul Ankarei în panorama geopolitică internațională a crescut considerabil iar o comparație cu importanța Turciei pe eșichierul politico-militar euro-asiatic la început de secol XV nu ar fi chiar hazardată.
Ce va fi în viitor vor ști cei mai tineri dintre noi pentru că evoluția influenței Turciei nu este decât la început și va dura decenii la rând. De la întâlnirile la vârf de la Teheran, Soci și Lviv până la acordul privind exportul cerealelor din Ucraina, președintele Recep Tayyip Erdogan a deschis mai multe partide – un simultan dacă am vorbi dspre sportul minții – având șanse să le câștige pe toate. Cum s-a ajuns aici și care ar fi aspirațiile Turciei în vremurile noastre și cele viitoare? La această întrbare voi încerca să răspund în rândurile următoare.
La începutul conflictului din Ucraina, unii analiști au fost tentați să creadă că în cazul unei victorii a rușilor, Erdogan ar fi fost nevoit să se reapropie rapid de Washington întrucât proiecția de putere a Moscovei s-ar fi extins în întregul areal al Mării Negre iar Turcia ar fi avut la nord un gen de lac rusesc – cum se exprima cineva în urmă cu câțiva ani. Prelungirea războiului, ineficiența forțelor ruse în fața unei Ucraine renăscute și în general dinamica acțiunilor militare din zonele de conflict au creat Ankarei oportunitatea consolidării poziției sale în regiunea pontică și menținerea, într-o nouă dimensiune, a echidistanței față de Moscova și Washington.
A fost redimensionată importanța sa strategică iar marja de manevră a lui Erdogan în noul context este fără precedent în istoria Turciei republicane. Jocul de lumini și umbre cu administrația americană pare să fi încetat, Washingtonul realizând că Turcia este singurul actor din zonă acceptat de beligeranți, capabil – atunci când va fi sosit momentul – să-i aducă la masa negocierilor. Dar nu doar atât – și aici pragmatismul politico-diplomatic american și-a spus cuvântul: ambițiile geopolitice ale Ankarei ar trebui folosite în interesul Statelor Unite.
Ca prin farmec, probleme spinoase din cadrul relațiilor bilaterale – rachetele rusești SS-400 achiziționate de Turcia, lotul de avioane F-16 solicitat de turci, readmiterea în programul F-35, acordul pentru extinderea zonei de securitate a Ankarei din nordul Siriei – au început să se rezolve. Manevrele de tipul atacului monetar ordonat de Donald Trump în 2018, menit să conducă la colapsul financiar al Turciei, au fost uitate și de o parte și de alta. În plus, cei de la Departamentul de Stat și-au reamintit – și i-au transmis președintelui Joe Biden – că Turcia dispune de capacitatea de influență politico-diplomatică și militatră de a se opune Rusiei în aproape toate zonele de interes geopolitic ale acesteia din urmă cu excepția celor la vest de axa Sankt Petersburg – Chișinău sau din Oceanul Pacific.
Vorbim aici de o ,,centură’’ care se întinde de la Odesa la granița cu China cuprinzând Caucazul de Sud și republicile ex-sovietice din centrul Asiei. Nu ar fi puțin lucru mai ales că între armeni și azeri se aprind din nou flăcările războiului. Azerbaijanul a acceptat cunoscuta pax rusa cu Armenia – în contextul reizbucnirii conflictului pentru Nagorno-Karabah din 2020 – numai pentru că Turcia a dorit acest lucru. Influența Moscovei asupra președintelui Ilham Aliyev este acum la un minim istoric.
Situația este puțin mai complicată în Asia Centrală dar și aici Moscova pierde teren în fața Ankarei mai ales după agresiunea din Ucraina. Pentru Kazahstan, apropierea de Turcia este o necesitate obiectivă pentru a asigura o contrapondere influenței exercitată de Federația Rusă, rușii fiind și cea mai importantă minoritate cu prezență semnificativă în viața economică a țării.
În Turkmenistan, Turcia este deja cel mai important furnizor de arme. Mergând spre sud, influența Moscovei este în scădere însă crește cea a Chinei dar acest subiect, alături de competiția turco-rusă în Balcani și Africa – va fi analizat în alte articole.
O simplă privire asupra hărții geopolitice care cuprinde spațiul dintre Marea Caspică și Mediterana Orientală arată că sferele de influență rusă și turcă se intersectează în Caucazul de Sud și Siria. Extinzând puțin aria de observație, putem include și Libia în această categorie. În fiecare dintre acestea a existat cel puțin un conflict în care turcii și rușii au fost amestecați direct sau indirect străduindu-se să-și protejeze interesele prin forța armelor sau măsuri tactice chiar dacă aparent nu se aflau în tabere adverse.
Un exemplu care explică raporturile dintre ruși și turci în teatrele de război a fost cel din 2019 când generalul Khalifa Haftar, lider militar în regiunea de est a Libiei – Cirenaica – considerat omul rușilor, a lansat o ofensivă spre vest având ca obiectiv ocuparea capitalei Tripoli și înlăturarea guvernului legitim condus de premierul Fayez al-Seraj. Haftar se bucura de sprijinul grupului Wagner format din mercenari ruși și condus de un apropiat al lui Vladimir Putin. Mai mult, Haftar susținea că a fost încurajat de D. Trump să organizeze ofensiva spre Tripoli.
Occidentul i-a întors spatele lui al-Seraj când acesta a cerut ajutor și s-a spălat pe mâini. Erdogan i-a trimis arme și forță militară ajutându-l să respingă atacul generalului rebel. După aceea s-au găsit destui să-i critice pe turci că nu s-au retras din Libia după intervenție sau că prețul plătit de libieni cuprindea și participarea anatolienilor, în baza unui acord semnat cu Tripoli, la prospecția și exploatarea unor zăcăminte de țiței din zona maritimă a Libiei. De unde un val de critici și amenințări mai ales dinspre Atena, Nicosia și…Paris.
Dacă chestiunea siriană o privim dinspre Moscova și o interpretăm în contextul geopolitic precizat mai sus, observăm că intervenția rusă din 2015 nu a fost doar pentru susținerea lui Bashar al-Asad ci și pentru a nu permite Turciei sa-și extindă influența și proiecția de forță în Orientul Mijlociu și controlul asupra minorității cecene din Siria. Menționez că din rândul acesteia s-au recrutat combatanți care au luptat împotriva forțelor ruse în timpul războaielor de pacificare a Ceceniei. În plus, menținerea lui al-Asad la putere îi conferă Rusiei posibilitatea să-și păstreze baza militară de la Tartus, un adevărat cap de pod în Mediterana Orientală, în sudul…Turciei.
Desigur, sferele de influență ale Turciei și Rusiei se suprapun în multe regiuni iar agenda bilaterală este mereu plină de probleme greu de rezolvat însă acestea nu i-au împiedicat pe Erdogan și Putin să stabilească recent, la Soci, un cadru de cooperare care se extinde pe mulți ani. ,,A fost deschisă o nouă pagină în relațiile noastre – spunea președintele Turciei după întâlnire – pornind de la culoarul grâului’’. A precizat apoi că ,,Moscova are un rol-cheie pe scena internațională și va trebui să ne concentrăm mai mult pe lupta împotriva terorismului’’. Nu mi-am dat seama dacă vorbea despre terorismul cecen, despre curzi sau făcea o aluzie subtilă la unii cetățeni turci, considerați ,,extremiști’’ de către Ankara – găzduiți în Finlanda și Suedia.
Pe lângă creșterea schimburilor comerciale, în ruble, la Soci s-a discutat și despre o eventuală întâlnire între Putin și Zelenski în Turcia. Dacă s-ar întâmpla – și șanse ar fi – Edogan ar intra în categoria celor care au adus pacea în unele părți ale lumii și au primit ulterior Premiul Nobel.
Între timp, a avut loc trilaterala de la Lviv cu participarea lui Erdogan, a lui Zelenski și a secretarului general ONU, Antonio Guterres. Unul dintre subiectele analizate a fost legat de problema securității centralei nucleare de la Zaporijie aflată în mâna rușilor. Nu sunt mari speranțe pentru Erdogan – cel puțin până la data redactării acestui text – să devină un intermediar eficient în rezolvarea problemei dar dacă va reuși se va pune încă o piatră la templul său de negociator.
Nu pot fi de acord cu analiștii politici care vorbesc de duplicitatea lui Erdogan în abordarea problematicii ruso-ucrainiene. Echidistanța Ankarei față de Moscova și Washington – despre care scriam mai sus – se transpune și în raporturile Turciei cu beligeranții din Ucraina dar pe fondul dificultăților întâmpinate de Occident în gestionarea crizei. Pentru Erdogan este o oportunitate care servește intereselor Turciei și realegerii sale în iunie 2023.