În urmă cu câteva zile vă anunţam că trupele americane se vor retrage rapid şi din Irak, singura necunoscută fiind termenul limită al prezenţei trupelor combatante care avea să fie stabilit la întâlnirea de la Washington între preşedintele Biden şi prim-ministrul Mustafa al-Kadhemi.
Împlinindu-se astfel, de-abia acum, cererea ultimativă exprimată de Parlamentul de la Bagdad, anul trecut, când solicita plecarea imediată a tuturor trupelor străine de pe teritoriul irakian.
De data asta, avem comunicat termenul retragerii totale a trupelor combatante americane din Irak: 31 decembrie 2021, aşa cum se menţionează într-o declaraţie comună semnată de Secretarul de Stat Blinken şi Fuad Hussein, ministrul de externe irakian, cu specificarea că SUA vor menţine sprijinul acordat forţelor de securitate irakiene şi formaţiunilor para-militare kurde. Urmează să vedem ce va decide NATO în privinţa misiunii sale, tot de sprijin, în favoarea irakienilor şi mă aştept ca, totuşi, MApN să primească aprobarea să zică ceva în privinţa intenţiilor noastre, deoarece avem oameni acolo şi trebuie să ştim dacă vor rămâne în continuare într-un mediu de securitate din ce în ce mai ostil.
Există câteva certitudini pentru viitorul imediat, adică pentru perioada până la finele acestui an. Prima este că, foarte probabil, din orele şi zilele următoare, în Irak se va amplifica exponenţial scenariul de violenţă extremă împotriva trupelor străine, exact ca în Afganistan, cu aceeaşi ură repartizată în mod egal împotriva „invadatorilor străini“ dar şi a cetăţenilor irakieni, indiferent de confesiunea religioasă, cei percepuţi drept colaboraţionişti. Şi, exact ca în Afganistan, se va vedea că nu s-a şters niciuna dintre amintirile tragediilor petrecute în perioada invaziei americane. Dimpotrivă a devenit subiect de poveşti negre implementate de molahi în memoria colectivă a fiecărui trib, de două decenii chemat şi angajându-se continuu să-şi răzbune morţii, urmând tradiţia locului, adică prin acte de cruzime teribile. Se doreşte masacrarea – dacă se poate publică – a tuturor „celor care au îngenuncheat în faţa Satanei“ şi a familiilor lor până la a patra generaţie.
Exact în aceeaşi ordine ca în Afganistan: se va începe imediat cu interpreţii, vor urma cei care lucrează sau colaborează cu armata şi instituţiile de securitate antrenate şi plătite de străinii idolatri, apoi femeile care au acceptat să muncească în diverse instituţii, încălcând prevederile sacrosante ale Sharia. Plus, dacă mai e nevoie de menţionat, pe listă sunt numele politicienilor colaboratori cu tot cu triburile din care provin, cu referinţă precisă la cei care au contribuit direct cu mărturii în cazul procesului lui Saddam Hussein şi membrilor guvernului său, cei reprezentaţi pe pachetele de cărţi de joc.
Speculaţii?
Absolut deloc.
Iată declaraţia făcută de al-Shammari (foto, dreapta), purtătorul de cuvânt al Mişcării de rezistenţă islamice Harakat Hezbollah al-Nujaba, parte integrantă a Forţelor populare de mobilizare, cea mai importantă cupolă care grupează miliţiile şiite: „Vom considera drept ţintă orice american, oricare ar fi titlul sub care se află în Irak: consultant sau soldat, ambii sunt ocupanţi. Nu există niciun fel de diferenţă între titulatura şi funcţiile pe care le deţin, continuă să fie pentru noi nişte ţinte spre care se îndreaptă armele Rezistenţei Islamice… Care este beneficiul de a schimba numele de «ocupant» în «consultant»? Trupele americane sunt în Irak, atunci care este diferenţa între numele pe care şi-l iau şi care este pretextul pentru prezenţa lor militară?“
Din nou, exact ca în Afganistan, se vede că ceea ce este o dublă catastrofă de prestigiu militar şi politic american în Orientul Apropiat este dublată de o imensă tragedie în cazul popoarelor aflate două decenii sub ocupaţie şi prezentate ca experienţe fericite ale implantării unei democraţii occidentale, a civilizaţiei Coca-Cola, beneficiari de un nivel de viaţă la care nu puteau nici măcar spera, cu drum deschis spre standardele unei existenţe liniştite şi în condiţii de pace.
Realitatea că toate aceste calcule au fost prost făcute şi, ca odinioară în Vietnam, s-a ascuns mult timp dezastrul, atât militar, cât şi cel abătut asupra popoarelor afgan şi irakian.
Pentru cei care nu au fosrte clar memoria celor petrecute în Războiul din Vietnam, să amintim că, amintită de Britannica, există o tradiţie specială inaugurată de un general de tristă notorietate, comandant şef pe atunci al trupelor combatante, generalul Westmoreland, care „a fost foarte activ în timpul Progress Offensive din timpul Preşedinţiei Johnson cu cu campania de relaţii publice concepută să arate că SUA câştigau războiul. În trei călătorii în SUA, Westmoreland a făcut comentarii foarte optimiste privind mersul războiului în faţa audienţelor reunite la National Press Club sau într-o sesiune comună ale Congresului. Într-o lungă controversă care a durat peste un an privind estimările serviciilor de informaţii asupra forţei şi organizării forţelor inamice, Westmoreland a impus o limită superioară arbitrară asupra numerelor pe care ofiţerii de informaţii le puteau trece în rapoarte şi omite anumite categorii de forţe de partizani, de altfel prezente în rapoartele anterioare“.
O lecţie de lipsă de morală? Mai degrabă e credinţa oricărui Moş Teacă din orice timp şi de oriunde că civilii n-au ce să afle despre ce se întâmplă deoarece nu au structura mentală de bază cu care cizma judecă realitatea. Astfel s-a petrecut în Afganistan şi în Irak unde cu greu, foarte cu greu, au ieşit la iveală datele pierderilor uriaşe şi, mai ales, cele înregistrate de în rândul populaţiei civile. E un capitl foarte important deoarece deoar aşa nu putem explica violenţa sentimentelor populaţiei locale împotriva celor pe care-i percep drept invadatori. Realitatea este că, în aceste două decenii de ocupaţie, pierderile acestea chiar au fost teribile şi continue.
Ca dovadă, iată un raport bazat pe cifrele oferite de Misiunea de asistenţă în Afganistan a ONU (date pentru perioada 1 ianuarie-30 iunie 2021): 5183 victime civile, 1659 morţi şi 3524 de răniţi în rândul civililor, total în creştere cu 46% în comparţie cu aceeaşi perioadă a anului 2020.
Aceasta este proba falimentului politic, militar şi umanitar generat de anii de ocupaţie care îşi propusese, dacă vrea cineva să-şi aminteacă, securizarea Afganistanului şi populaţiei de acolo, crea rudimentelor unui stat pornit pe drumul civilizaţiei şi respectării unor norme minimale de drept. Aici s-a produs eşecul şi, în acest moment, singura cale deschisă şi previzibilă este că, de fapt, oamenii aceia vor fi obligaţi să revină la punctul de pornire, fără altă speranţă decât de a găsi o formulă individuală de supravieţuire cu vechii/noii stăpâni. Cu spaima că organizaţiile Al Quaeda şi ISIS, aflate în semi-adormire, vor reveni la viaţă, cu posibile bănuite sau nebănuite extensii, cu zguduirea următoare previzibilă în Liban, alt teritoriu lăsat în plata Domnului. Deocamdată, şi în Irak a început bătălia între triburi pe teritoriile libere. Căci asta le-a rămas.
Şi ce contează toate astea dacă, oficial, se va spune din nou că „am învins“?. Aşa că, şi în concluzie, tot generalul Westmoreland pare că are dreptate:
Şi nu e deloc greu ca în loc de Vietnam să punem, după caz, Afganistan. Sau Irak.