În ziua de 22 decembrie 1989, Constantin Boștină era la Botoșani, având funcția de secretar cu probleme economice al Consiliului Județean. În urmă cu câțiva ani, fusese secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu, funcție creată anume pentru el. Ceaușeasca a pus ochi încruntați pe el la un moment dat și așa a fost „avansat” la Botoșani. Suspiciunile Biroului 2 veneau în cadrul superparanoic al fricii față de pacepiștii rămași nedevoalați.
În ziua de 22 decembrie, ora 17, Boștină a fost chemat la București în numele lui Iliescu de către colonelul Pârcălăbescu. La ora 19, spune, azi, Boștină într-o carte de memorii, colonelul l-a sunat din nou și a insistat: „Te cheamă președintele!”. Boștină zice că a răspuns: „Cum?! Voi aveți deja alt președinte?”. Și n-a venit la București.
Primul istoric care a documentat încă din anii 2000-2010 faptul că Iliescu a primit mandatul de președinte din partea Armatei, condusă de generalul Stănculescu, a fost Alex Mihai Stoenescu. Transferul de putere s-a petrecut în biroul lui Milea, fostul ministru al Armatei, la ora 16, în ziua de 22 decembrie. Stănculescu se purta ca un succesor al lui Milea.
Asta și era. La ora 10, în dimineața zilei de 22 decembrie, Ceaușescu îl desemnase drept noul ministru al Armatei. Cu decretul în mână, Stănculescu s-a dus la colonelul Pârcălăbescu, șeful gărzilor patriotice, și i-a cerut să-i aresteze pe cei doi Ceaușești în birourile lor. Ipoteza aceasta nu apare la Alex Stoenescu. Dar de la ora aceea până la ora 12.30, documentele nu arată nimic despre cei doi. Erau ca și inactivați. Doar o acțiune a mai putut întreprinde Ceaușescu: l-a sunat pe fratele său Ilie și i-a ordonat să ocupe biroul lui Milea. Acolo îl găsește, la ora 13, generalul Stănculescu. L-a arestat și l-a dat pe mâna unor gărzi. Apoi s-a apucat să-l caute pe Ion Iliescu. Dacă nu era arestat și inactivat, Ceaușescu ar fi acționat dur contra faptului că la ora 11 generalul Stănculescu a oprit înaintarea Armatei către piața din fața Comitetului Central. Securitatea se autoinactivase încă de la ora 9, prin ordinul generalului Vlad. A fost urmarea „sinuciderii” lui Milea. Poate că a fost „sinucis” din ordinul aceluiași general.
De ce n-a avut ezitări Stănculescu să transfere puterea rezultată din lovitura militară de palat către civilul Ion Iliescu? Era urmarea unor contacte secrete cu Moscova. În memoriile sale, generalul Vlad spune că acele contacte nu rămăseseră secrete pentru Securitate, dar nu i-au fost comunicate lui Ceaușescu.
În linii mari, acești pași ai evenimentelor erau descifrați în urmă cu zece ani. Mărturia de azi a lui Constantin Boștină confirmă ceea ce fusese descifrat. Singurul detaliu rămas neinvestigat ține de lipsa de reacție a lui Ceaușescu după ora 11, când Stănculescu i-a încălcat ordinul de a grăbi sosirea tancurilor în piața din fața CC.
Lipsa aceea de reacție are o singură explicație posibilă: Ceaușeștii erau arestați încă de la ora 10, în urma unei lovituri militare de palat.
Faptul că Boștină a refuzat să se pună la dispoziția lui Ion Iliescu n-a avut urmări bune pentru țară. Dacă îl avea la dispoziție pe el, nu pe Băsescu, Iliescu l-ar fi numit în fruntea echipei care a negociat cu Banca Mondială tranziția către programul nostru de privatizări. Boștină era un economist strălucit. Băsescu n-a strălucit în domeniul economic decât prin tupeu.
Boștină spune, acum, că Băsescu a fost un accident în istoria noastră postcomunistă. Da, un accident care nu s-ar fi produs dacă mințile competenței reale n-ar fi ținut să-i fie fidele lui Ceaușescu câteva zile în plus. Zilele decisive. În 1994, Boștină a înființat Asociația Oamenilor de Afaceri. Era prea târziu. Cea mai prestigioasă afacere devenise politica. Iar discernământul politrucilor a coborât totul în manelism de stat și de partid.
Ceaușescu a descoperit abia în 1981 că în lume există două „lagăre” de dezvoltare și că „lagărul” occidental îți ia libertatea la fel de abitir ca și cel sovietic. Atunci, a renunțat la dezvoltare. Lumea era o menghină pentru cei subdezvoltați: ori dezvoltare fără independență, ori independență fără dezvoltare.
Economicul călărește politicul oricât de nărăvaș ar fi acesta din urmă. Nimeni, nici Boștină, nici alți consilieri economici, nu l-a putut scoate pe Ceaușescu din încăpățânarea de a vrea să fie absolut independent. Pendulul istoriei ne-a adus, între timp, la dependența absolută. Poate că am fi găsit căi de mijloc dacă mințile bune ale economismului nostru ar fi știut, în 1990, să prețuiască țara la fel de mult precât își prețuiau propriul caracter: fidelitatea față de tinerețea lor național-ceaușistă și disprețul față de loviturile de stat.