Fereşte‐mă, Doamne, de prieteni…
LARRY L. WATTS a absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle şi UCLA, având şi un doctorat la Umea University din Suedia. Între 1990 şi 1991, a condus Biroul IREX din Bucureşti, iar pînă în 1997, a fost Senior Consultant al Project on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România. Din 1990, a fost consilier în probleme de reformă democrată şi control asupra institutiilor statului şi s-a ocupat de înfiintarea Colegiului National de Apărare şi a Consiliului pentru Minorităti Nationale.
Articolele şi studiile sale au apărut în “Studies in Intelligence”, “Problems of Post‐Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security”. co‐editor la “Globalization of Civil‐Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Publică „Reforma militară românească şi integrarea în NATO”, „O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918‐1941” – volum considerat drept cea mai bună biografie politică a Mareşalului Antonescu. Cea mai recentă carte a sa, „Fereşte‐mă, Doamne, de prieteni”, tratează un subiect incendiar: războiul secret al sovieticilor şi aliatilor loiali acestora din Pactul de la Varşovia împotriva României. Volumul monumental – 795 de pagini cu aproape 3000 de note de subsol şi o bibliografie de peste 800 de titluri – a produs un veritabil cutremur în conştiinta publicului avizat. În el, Larry L. Watts analizează războiul rece clandestin dus de tările din Pactul de la Varşovia cu România. O Românie pe care, în cartea sa, americanul nostru o plasează la înăltimea şi în lumina adevărului istoric. Un gest atât de aşteptat…
Cartea dumneavoastră „Fereşte‐mă, Doamne, de prieteni” (Bucureşti, RAO, 2011) începe cu un citat şocant din Engels: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinati să piară în furtuna revolutiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevolutiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor national […] Disparitia [lor] de pe fata pământului va fi un pas înainte.” Cum poate fi explicată această teribilă „sentintă”?
Engels a încercat să identifice „popoarele‐gunoaie” pe care el le considera contrarevolutionare şi trebuiau, în opinia lui, să dispară, pentru realizarea unei revolutii globale, iar scotienii, din care mă trag eu şi care au luptat şi ei pentru libertate, au fost la fel de desconsiderati de către el. Timp de un secol după întemeiere, Statele Unite au fost cam singura republică democratică din lume, Europa fiind dominată de imperii. Dar, până atunci, democratia, încă de la aparitia ei, în Grecia antică, a fost clădită pe spatele sclavilor. Toată lumea ştia că Statele Unite sunt o democratie, dar, în acelaşi timp, noi – americanii şi europenii – nu am considerat că indienii sau negrii sunt egali în drepturi cu noi.
Noi, americanii, nu am ştiut prea multe despre situatia României, românii fiind nerecunoscuti ca nationalitate şi religie în Imperiul austro-ungar. El i-a catalogat foarte urât pe români şi a făcut un apel la uciderea lor în masă. Ceea ce s-a şi întâmplat, în Transilvania, în 1849. [Ca şi în Basarabia în acea perioadă. Politica justificativă a Imperiului Tarist, aceeaşi cu cea a Imperiului Habsburgic, apoi austro-ungar, a functionat şi în Statele Unite, unde băştinaşii cuceriti prin expansiune imperialistă au fost etichetati ca inferiori, ca un pericol pentru toată lumea.] Marx a fost de acord cu Engels, şi ce au scris ei a devenit Biblie pentru Lenin si Stalin.
Războiul secret din interiorul Pactului de la Varşovia împotriva României are rădăcini mai adânci, românii constituind o insulă de latinitate între cele trei imperii înconjurătoare – rus, habsburgic şi otoman şi urmaşele acestora.
Poate fi dorinta de expansiune a puterilor înconjurătoare explicatia războaielor de imagine duse împotriva românilor începând cu Evul Mediu, continuând cu 1848, Unirea Principatelor, războiul de independentă, înfiintarea României Mari, perioada inter – şi postbelică?
A existat o declaratie de război a lui Lenin. Nimeni nu scrie despre asta. De fapt, primul război sovietic cu o altă tară [după Pacea de la Brest‐Litovsk], a fost cu România, la începutul lui 1918. Pornind de la o armată distrusă total, România şi‐a creat o armată adevărată care a avut posibilitatea să dezarmeze şi să alunge peste granită trupele bolşevice. Au fost mai putin de patru sute de mii de oameni în armata română, ba mai mult, pentru misiunea aceasta au fost utilizati doar o sută şi ceva de mii de oameni, dar ei au fost foarte bine organizati cu ajutorul francezilor şi astfel au indus o mare teamă şi un resentiment extraordinar, o ură teribilă printre soldatii bolşevici. Sovieticii, ca şi ruşii înainte, au avut o atitudine de total dispret fată de români şi, în consecintă, această abordare a fost înrădăcinată în sistemul de învătământ. Au practicat un şovinism care justifica expansiunea lor în zona Moldovei, ei pretinzând despre români că sunt barbari, sălbatici şi lipsiti de orice competentă şi nu merită nici un fel de drepturi. Rusul să vină să bată un cui în casa ta din care să te alunge fără drept de apel, este o abordare caracteristică imperiilor! Noi, americanii, ne-am purtat la fel cu indienii. Şi la fel s-au comportat austro-ungarii şi, în special, partea ungară unde a fost înrădăcinată aceeaşi conceptie. Nu ştiu dacă austriecii au redresat astăzi lucrurile, dar cred că da, conformându-se noilor conditii europene.
Dar, în Ungaria, nu au fost reevaluate lucrurile şi, din cauza aceasta, acest şovinism este, încă, foarte puternic, afectând, chiar, politica de stat. Acum, o dată introdus în învătământ, devine o teorie acceptată, pe care este foarte dificil să o mai schimbi. În Ungaria de azi, în loc să aibă loc o reevaluare a sistemului de învătământ, cum, de exemplu, s-a făcut în Germania prin procesul de denazificare, este răspândită fără ruşine politica şovină antiromânească, iar fenomenul se extinde şi în Franta, pe posturile TV de stat în care se vorbeşte într-un mod extremist care nu poate să fie acceptat, astăzi, într-o Europă liberală.
Suntem, azi, mai civilizati?
Şovinismul este împotriva spiritului Uniunii Europene, este scandalos şi pune un mare semn de întrebare asupra tuturor abordărilor politice ale ungurilor privitoare la România. De exemplu, până recent, reprezentatul UE în Moldova a fost un ungur. Dacă această persoană a fost născută şi crescută în Ungaria, ar fi fost foarte dificil pentru ea să rămână neafectată de aceeaşi bază de şovinism antiromânesc. Şi ce înseamnă asta pentru orice fel de abordare normală şi constructivă? Marile puteri trebuie să ajungă la un acord între ele. E clar că, în prezent, Germania şi Franta sunt foarte interesate să aibă o relatie bună cu Rusia. E normal, între puterile mari, chiar şi numai în interesul păcii. Dar de aici şi până la a exclude România, până în 2007, din convorbirile cu Moldova, cu care are granite comune şi a cărei populatie e majoritar românească, şi, apoi, să se mai şi pretindă că România e deja reprezentată de un oficial al UE, originar din Ungaria, în aceste convorbiri, e o glumă proastă. Acest lucru trebuie subliniat, discutat, lămurit. Autoritătile europene tac mâlc. Situatia în sine este întoarsă împotriva României, ungurii spun că România e antimaghiară! Dar şovinismul antiromânesc e evident – poporul român rămânând un popor paria multi ani după căderea lui Ceauşescu – e un fenomen foarte nociv care trebuie combătut pe plan european.
Cum poate fi combătut?
Există două lucruri, aici, care au un impact puternic. Unul este acest şovinism ca politică imperială în Rusia Taristă şi Austro-Ungaria care a fost preluată de Uniunea Sovietică şi respectiv de Ungaria şi n-a fost schimbată nici după ’89. Aceasta este o mentalitate, nu un complot, din cauză că oamenii nu creează această imagine, nu falsifică lucrurile intentionat, ei cred asta. Aceste idei le sunt inculcate prin şcoală. Şi Kossuth este prezentat, de exemplu, ca un erou democrat, dar nu se scrie în cărtile lor de istorie despre şovinismul lui. Kossuth care a aruncat asupra românilor anatema de a fi nişte ucigaşi care au luptat împotriva revolutiei, cu Avram Iancu şi cu toti ceilalti. E foarte greu să înlături asemenea mentalităti. Vreau să împărtăşesc o experientă personală. Eram la liceu, în anii ’70, când în şcoala primară şi secundară ni se spunea că numai noi, americanii, proveniti din europenii colonizatori, noi am civilizat continentul America de Nord. De fapt, multi colonişti au ucis indieni. Am crescut cu aceste idei denaturate, în şcoală erau jocuri cu cowboy şi cu indieni şi toată lumea voia să fie cowboy. Acum istoria este prezentată în şcoală mai aproape de adevăr. La început, am avut un mare resentiment fată de cei care credeam că vor să-mi distrugă aceste icoane ale copilăriei mele. Nu e uşor să schimbi o mentalitate. Îmi imaginez cât de dificil ar fi pentru unguri să gândească despre Kossuth ca despre un criminal, din cauză că el este o icoană pentru ei. Este un erou şi pentru ei şi pentru diaspora din Statele Unite, multe organizatii primind numele lui, iar mentalitătile, repet, nu se schimbă uşor. Şovinismul trebuie eradicat din sistemul de învătământ de oriunde. Asta nu este istorie, ci politică europeană. E o chestiune care trebuie abordată deschis. Adevărul este că tările din Pactul de la Varşovia au conlucrat împotriva României, încă din anii ’60 şi în anii ’70-’80, au continuat într-un mod foarte nociv, prin serviciile lor de informatii până în ’91, singura schimbare a fost în ceea ce priveşte Cehoslovacia în ’90.
Dedicati în cartea dumneavoastră o amplă analiză faptului că Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit scoaterea trupelor sovietice de pe teritoriul tării şi a dus o politică natională, contracarând şi strategia revizionistă a Budapestei. Dar, pe vremea lui, „lupta de clasă” a provocat multe victime. Care e imaginea corectă a lui Gheorghiu‐Dej în istoria României?
Perioada Dej poate fi împărtită în partea de dinaintea şi de după sfârşitul lui Stalin. Prima perioadă nu a fost sub controlul românilor. Asta nu este o scuză. Nu numai că au fost 700 000 de militari sovietici postati în România în 1946 şi nu numai că a dominat echipa cominternistă, Pauker, Luca, Georgescu, dar au lucrat aici multi ofiteri sovietici, Bodnarenko, Pintilie, Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) Nicolski, etc. – Nikonov, de exemplu, a fost şeful informatiilor externe pus de sovietici şi sotia lui care a fost secretara lui Gheorghiu‐Dej, şeful gărzii de corp şi şeful de cabinet, chiar şi şoferul lui Dej, toti erau NKVD‐işti. Se poate conchide că el nu a avut prea mult spatiu de manevră. Asupra lui Dej au avut loc mai multe atentate. Nu se ştie dacă întâmplarea din noiembrie 1957, a fost sau nu un atentat, când un avion IL 14, având la bord o delegatie a PMR ce zbura la Moscova pentru a participa la aniversarea Marii Revolutii Socialiste din Octombrie, s-a prăbuşit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo, la ora 17.48, din cauza unei „erori de pilotaj”. Au murit ministrul de externe Grigore Preoteasa şi trei membri ai echipajului. Ceilalti pasageri au suferit răni grave. Nicolae Ceauşescu, secretar al CC al PMR, a fost mai norocos. Dej s-a retras în ultima clipă, ne mai îmbarcându-se în avionul rusesc cu care trebuia să ajungă la Moscova. Situatia era foarte proastă, aviatia şi flota erau sub control sovietic total. Altădată, din ordinul lui Hrusciov avionul sovietic în care se afla Dej, a fost deviat deasupra Chinei, fără aprobarea acestei tări. China a fost cât pe ce să doboare avionul. Hrusciov urmărea să scoată România din joc pentru că România avea relatii bune cu Mao şi, în acelaşi timp să arate lumii cât de barbar era liderul chinez.
A fost, Dej, un personaj atât de complex?
Ca şi vremurile. În prima parte a conducerii lui, erau foarte putine şcoli, analfabetismul era în floare, sistemul de sănătate era precar, sărăcia era mare şi el a devenit un fel de erou muncitoresc. Specialist în provocări, a petrecut ani de zile în închisori. Dar, pentru supravietuirea în Comintern, mai trebuia îndeplinită o conditie: să fii mereu gata de trădare, dacă Stalin a spus altceva, fată de ce spusese ieri sau chiar cu 5 minute înainte, să adopti noua directivă, lichelismul fiind instrumentul puterii. Problema cu Dej a fost că, deşi el nu dădea înapoi de la abordarea fără milă a realitătii, lichea nu a fost. Şi el şi Ceauşescu erau să-şi piardă viata în atentatele puse la cale de sovietici din cauza asta. Dej a fost fortat să îl denunte pe Tito ca ucigaş. El a fost omul care a declarat că vrea să fie mediator între Tito şi Stalin. Apoi, cam la un an de zile, era cât pe ce să fie eliminat. A avut abilităti diplomatice în medierea dintre China şi Uniunea Sovietică. El, şi alti români, au avut abilitatea să facă abstractie de interesul lui, de interesul românesc, când era angajat în mediere, acesta fiind unul din secretele reuşitei. Gheorghiu Dej a avut o orientare românească, natională, fără îndoială. El s-a gândit la România ca la tara lui şi la poporul român ca la poporul lui.
Altii, cei din Comintern, Pauker, Luca, Chişinevski au fost orientati spre proletariatul internationalist, spre Uniunea Sovietică şi, de aceea, ei nu au reprezentat România. Şi dacă acest lucru merită să fie recompensat cu admiratie sau recunoaştere, Dej a câştigat, cu toate enormitătile care au fost comise în perioada nationalizării şi colectivizării fortate. Grigore Preoteasa a fost cel care, în sesiunea plenară a Natiunilor Unite din 3 Decembrie 1956, declara: „Guvernul român acordă dreptul de azil politic preşedintelui de consiliu Imre Nagy şi grupului său”.
Imre Nagy a fost prizonier privilegiat la Snagov, fiind detinut într-o vilă frumoasă. Avea conditii bune şi chiar costume făcute la comandă, iar românii au încercat să-i asigure o viată foarte acceptabilă, chiar sub control sovietic. Preoteasa ajunsese la un acord cu ONU ca Crucea Roşie să-l viziteze pe Nagy, dar sovieticii s-au opus. Preoteasa a intrat în dizgratia lor. Deci, faptul că şi-a pierdut viata poate să fi fost mai mult decât un accident. După ’62, România a încetat să mai depindă de sovietici pe linie de aviatie şi echipaje şi a construit sau cumpărat avioane şi a pregătit piloti cu ajutorul englezilor şi al altor tări occidentale. În 1971, Brejnev declara: „Ceauşescu a mers prea departe. El conduce lupta împotriva noastră şi reprezintă obstructia fundamentală în calea liniei noastre. (…) Tot în 1971, la Conferinta de la Crimeea, Kadar acuza: „Ceauşescu ne‐a abandonat întotdeauna (…), a trădat pozitia comună“.
Opozitia României la invadarea Pragăi, în ’68, tratativele cu China, cu America, apoi politica fată de Israel şi de tările arabe au fost ele considerate la justa lor valoare?
Toate aceste performante pozitive ale României au fost sistematic subminate de „prieteni”. Politica exceptională a României în Orientul Apropiat, de pildă. Ceauşescu a fost convins până în măduva oaselor că, de fapt, el poate să aducă o contributie importantă în problema aceasta. Yossif Govrin a scris despre această politică pro-israeliană. El a cunoscut foarte clar situatia din România, fiind director al Departamentului Europa de Est din Ministerul de Externe al Israelului din ’79 până în ’85, după care a fost ambasadorul Israelului în România până în ’89. Unul dintre lucrurile cele mai importante care trebuie luate în considerare despre Ceauşescu este faptul că, România a fost singurul stat din blocul comunist care a întretinut relatii diplomatice şi economice cu Israelul şi singurul din acest bloc care nu le-a întrerupt niciodată, fapt care i-a conferit lui Nicolae Ceauşescu o pondere deosebită în politica externă a Israelului şi, în genere, a occidentului. Pe plan strategic, acest aspect este foarte important. Din cauza politicii lui Ceauşescu, „prietenii” din est au denigrat total România. Dar, exact în mijlocul revolutiei din 1989, la 24 decembrie, în paginile ziarului „The Washington Post” în care toti şefii de stat se refereau la tiranul sângeros şi monstrul Ceauşescu, Shimon Peres a scris că, pentru Israel, nu este aşa de uşor să facă astfel de consideratii din cauză că, chiar dacă omul a fost un tiran pe plan intern, pe plan international el a fost omul păcii. Acest lucru e interesant din două motive. Nu atât prin ceea ce a spus despre Ceauşescu, ci prin ceea ce a spus despre relatiile dintre Israel şi România. Relatia româno-israeliană a fost puternică, decenii de-a rândul. Nu numai datorită rolului de mediator jucat de România, ci şi din cauza sprijinului pe care Israelul l-a oferit tării dumneavoastră. Pe la începutul anilor ’80, Ceauşescu a pierdut sprijinul americano-evreiesc, dar nu a pierdut sprijinul Israelului.
Mentionati în carte că războiul contra României a fost dus de KGB până târziu, prin 1995. Aşa cum în secolul al XVI-lea „legenda neagră” propagată de inamicii Spaniei a învăluit această tară, creându-i imaginea de simbol al represiunii, obscurantismului intolerantei religioase şi înapoierii intelectuale şi artistice (!), tot aşa o legendă neagră învăluie, astăzi, România. Sunt semne vizibile că acest război de imagine contra tării noastre este dus şi în prezent. Ne întrebăm, retoric, de ce şi de către cine?
În 1989, noi americanii, am realizat primele legături cu serviciile de informatii din Europa de est, noi având foarte putini oameni în zonă şi în special în Balcani, primul contact fiind cu serviciile ungare. Ei ne-au oferit informatii deloc favorabile românilor. Şi apoi, în ’90 şi ’91, am creat aceleaşi legături cu Polonia, cu Cehia, cu Bulgaria dar nu şi cu România care era văzută în continuare ca un inamic. Partial, cel putin. De ce? Din cauză că noi am primit informatii de la ei că România ne este inamic, iar noi n-am avut sursele noastre, singura sursă pe care am avut-o din 1989 până la sfârşitul lui ’92 fiind reprezentantul CIA la Bucureşti, Harold James Nicholson, care a fost depistat, mai târziu, ca agent sovietic!
În aprilie ’92, când a fost numit director la SIE, Ioan Talpeş, primul şef de servicii care n-a avut legătură cu fosta Securitate, a deschis relatiile cu americanii şi prima sa vizită în Statele Unite a fost în martie ’93. Atunci, directorul FBI a ridicat problema: De ce ai sute de agenti aici împotriva noastră? Şi Talpeş a fost surprins fiindcă el a ştia foarte bine că România nu a avut mai mult de 12 agenti sub acoperire în Statele Unite în ultimii 25 de ani. O tară ca România nu poate avea sute de agenti sub acoperie, este enorm. Nici Statele Unite nu au avut atât de multi agenti în Uniunea Sovietică, în timpul războiului rece! Sovieticii şi alti membri ai Pactului de la Varşovia au folosit pretextul agentilor români acoperiti ca să compromită România în Statele Unite. Şi lucrurile au mers aşa pe mai departe, iar acest lucru apărea şi într-un manual pentru Departamentul de Apărare al SUA în 1996 unde se mentiona că România şi China au rămas inamici ai intereselor economice americane. În ’96! Iar după ’91, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, când serviciile de informatii au fost reformate partial, toti au intrat într-un fel de competitie între egali pentru sursele de asistentă din occident. Şi ei au conlucrat, în toată perioada războiului rece, pentru excluderea României. Dar, de data asta, nu le mai dicta Moscova, ci doar interesul lor propriu, lucru foarte nociv pentru România, lucru necunoscut şi neînteles de occident.
Care a fost rolul serviciilor secrete străine, al agentilor KGB şi urmaşilor lor în ratarea „revolutiei” române din 1989?
În România de după ’89 a existat linia gorbaciovistă care nu a vut intervente militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară şi paramilitară şi a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceauşescu. Şi a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter anuntat, pur şi simplu, la Televiziune, numirea lui Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Şi Militaru a reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei pregătit în Uniunea Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, şeful de stat major, la informatii militare, la Interne şi multi altii, toti pregătiti de sovietici. Şi tot atunci au fost aduşi şi Doicaru şi Caraman. Securitatea a fost desfiintată, ceea ce a fost o mare greşeală. Aceeaşi greşeală am făcut-o noi, americanii, în Irak. Dacă procedezi aşa, pierzi controlul evenimentelor. În Polonia, în Ungaria, în Cehia, în Bulgaria s-a negociat cu „cei vechi” şi nu a fost nici o problemă. Ei au rămas în serviciu, nu a fost nici un proces, procese au fost numai aici, în România, şi totuşi unii au spus că nu au fost destul de multe procese. Dar dacă fac o comparatie cu alte tari, România a fost singura tară în care au avut loc astfel de procese şi în care manipularea mediatică a functionat masiv.
Este o ipoteză conform căreia Karoly Kiraly ar fi putut fi agent sovietic. Se spune că el ar fi unul din păpuşarii evenimentelor de la Târgu-Mureş din martie 1990. Dar fenomenul Piata Universitătii, multiplele mineriade au fost manipulări ruseşti?
Karoly Kiraly e plauzibil să fi fost agent sovietic. A fost, nu o dată, în URSS. A fost la studii acolo. Şi, mai mult decât atât, când Gorbaciov a venit aici în ’87 şi Karoly Kiraly era consemnat la domiciliu, Gorbaciov a trimis o maşină de la Ambasada sovietică la Târgu-Mureş, l-a luat la receptia la care a fost şi Ceauşescu şi, în timpul acestei receptii, a stat de vorbă cu Kiraly vreo zece minute. Şi după asta Kiraly a fost dus cu o maşină sovietică din nou la Târgu-Mureş. Nu mai este nici o îndoială, el a fost omul sovieticilor. Ar fi foarte folositoare o abordare istorică şi nu polemică despre ce s-a întâmplat în martie 1990. Toate acestea au putut fi date pe fată abia după 2000, din ceea ce s-a putut recupera din arhivele ultrasecrete ale RDG, apoi din arhivele URSS, gratie lui Boris Eltîn care a permis accesul la documente, o vreme. Un volum uriaş de documente rămâne, însă, sub aceeaşi lespede grea a traditionalei conspirativităti şi ipocrizii.
Care arhive rămân ferecate în continuare? De ce?
Arhivele foste sovietice au rămas blocate. Ruşii au deschis temporar accesul la ele între ’91-”92. Şi chiar şi atunci, accesul la documentele româneşti a fost dificil. Este o poveste, aici, foarte interesantă care sugerează cât de importantă a fost România pentru ei. Au fost create trei arhive pentru depunerea documentelor luate de sovietici de la guvernele şi statele inamice în perioada celui de-al doilea război mondial: polonez, francez şi român. Aceste arhive au fost închise. După câtiva ani, arhivele româneşti au fost împărtite, o parte la Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice, o alta la Ministerul de Externe, o parte a fost predată Moldovei Sovietice, Ucrainei, o altă parte a fost închisă în arhivele KGB, fenomenul e foarte interesant. Nu aşa s-a întâmplat cu arhivele poloneze sau franceze care au rămas într‐un bloc. Această împărtire a îngreunat orice fel de reconstituire. Consider că asta au intentionat. În plus, există arhive ale Ungariei, Poloniei, Cehoslovaciei care nu au fost declasificate. Sovieticii au mers prin toate arhivele tărilor fostului Pact de la Varşovia, cu acordul guvernelor lor, pentru a extrage orice document care apart nea serviciilor sovietice. Partial, ne-am folosit de arhivele Mitrohin şi Gordievski şi mai putin de ceea ce a fost spus de Kalughin. Am folosit arhivele STASI pe care ruşii nu au reuşit să pună mâna şi Statele Unite au găsit acolo dosarul de agenti, cam 13.000 de agenti, dar şi mii de saci de documente tăiate care au rămas în Germania şi sunt pe cale să fie reconstituite în Comisia Federală. Cel mai bine ar fi dacă s-ar publica pe internet. Mai există, despre România, o multime de documente în Moldova şi în Ucraina, dar care nu sunt încă declasificate.
Este această carte o reparatie morală la loviturile de imagine date României? Ce urmează?
Chiar dacă, după preşedintele Johnson, pozitia extrem de curajoasă a României în criza rachetelor din Cuba nu a mai fost făcută cunoscută, serviciile nu obişnuiesc să îşi revizuiască pozitia din trecut. Acest lucru tine de aşa-zisa patologie organizatională. Este vorba despre cunoştintele deficitare referitoare la adevărata politică externă a României, despre efectul campaniei intense de dezinformare duse de tările Pactului de la Varşovia împotriva tării dumneavoastră. După ’89, vălul „legendei negre” a continuat să se îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foştii „prieteni” din Pactul de la Varşovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, bunii europeni… Şi în Orientul apropiat, România e lipsită azi, de orice şanse din cauză că ei au reuşit să o izoleze. Am conceput cartea aceasta ca o introducere pentru o nouă carte despre perioada de după ’89, dar am ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au fost deja scrise atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi lămuriri, va ajunge până în decembrie 1989.
Ne dorim numai prieteni ca dumneavoastră!
Fragment din cartea „Anamnesis” a autoarei Irina Airinei