Fondatorul primei universităţi private din Afganistan, Zaker Hussain Ershad, a fost unul dintre cei 139 de cetăţeni afgani evacuaţi cu ajutorul autorităţilor române. Ershad e acum într-un centru de refugiaţi din Galați, România, şi spune că, în curând, speră să predea la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.
Zaker Ershad a predat cursuri despre extremismul şi radicalismul islamic, lucru care l-a înscris pe lista neagră a talibanilor şi a grupărilor extremiste. Este fondatorul Universităţii Avicenna din Kabul, a avut peste 3.000 de studenţi şi spune a construit această instituţie pentru a forma o nouă generaţie, educată după principiile şi valorile democraţiei.
În urmă cu câteva luni, la Universitatea Avicenna din Kabul, femeile erau încurajate să studieze şi să fie libere. Astăzi, în aceeaşi instituţie, susține el, o cortină opacă s-a ivit între bărbaţi şi femei. O cortină la propriu. „Am un vis, să salvez oamenii obişnuiţi din Afganistan!“, spune profesorul Ershad într-un interviu acordat cititorilor Libertatea.
„Trebuie să te pregăteşti. Un agent român se va ocupa de evacuarea ta“
Libertatea: Aţi ajuns în România alături de mai mulţi cetăţeni afgani extraşi cu ajutorul militarilor români din Afganistan. De ce v-au ajutat autoritățile române?
Zaker Hussain Ershad: Sunt profesor universitar în Kabul şi, în acest context, am participat la mai multe cursuri în Statele Unite, unde l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu George Enache (n.r. – profesor la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi). În ziua în care Kabul a căzut, George mi-a scris: „Eşti în siguranţă?“. După ce i-am explicat situaţia, mi-a transmit că va face tot posibilul să găsească o soluţie. N-aveam niciun indiciu că va putea face ceva. Aşa că trăiam mai mult ascuns, în fiecare zi în alt loc. Cartea de identitate era singurul lucru pe care-l purtam cu mine.
– Ce s-a întâmplat apoi?
– La un moment dat, autorităţile române m-au contactat: „Trebuie să te pregăteşti. Un agent român se va ocupa de evacuarea ta“. După ce ne-am întâlnit, mi-am luat soţia şi cei cinci copii şi am pornit către aeroportul din Kabul. Chiar atunci când eram la poarta principală de intrare în aeroport, lângă noi a fost o explozie puternică. E vorba de atentatul ISIS-K. Eram la câteva sute de metri de avionul cu care trebuia să plec, dar n-am mai putut înainta. Ne-am întors din drum. Trei dintre studenţii mei, care se aflau acolo, au murit. I-am văzut cu ochii mei. (interviul se opreşte pentru câteva momente, iar Zakir Ershad începe să plângă) Vă rog să mă scuzaţi. Nu pot să mă stăpânesc atunci când îmi amintesc acele clipe.
– Unde aţi plecat de la aeroportul din Kabul?
– Singura opţiune era să plec către Torkham, un oraş la graniţa cu Pakistanul. A fost cel mai dificil drum, pentru că trebuia să rămân ascuns. Sunt o persoană publică în Afganistan, aşa că unii talibani mă puteau recunoaşte oricând. M-am consultat cu familia şi am ales să ne asumăm acest risc. Am mers singuri, cu două maşini puse la dispoziţie de români. Eram înmărmuriţi de frică.
Mi-am schimbat hainele, mi-am pus o pălărie ciudată, am încercat să mă camuflez cum am putut mai bine. Românii ne-au ajutat, dar nu au putut să ne însoţească.Din fericire, nimeni nu ne-a oprit. Din Torkham, am mers spre Islamabad (n.r. – capitala Pakistanului), la Ambasada României. De acolo, către Dubai, de unde am putut ajunge la Bucureşti.
„Le sunt recunoscător românilor că mi-au salvat familia”
– Pentru noi, e o poveste neobișnuită.
– Povestea mea e povestea generaţiei mele. Pentru că, ştiţi, între cetăţenii afgani, povestea mea nu e excepţională deloc. Am o mulţime de prieteni şi de foşti colegi care acum se ascund în Kabul. Sunt în pericol de moarte, nu e deloc o exagerare. Ei n-au avut această şansă pe care am avut-o eu. Le sunt recunoscător românilor că mi-au salvat familia şi că m-au adus aici. Aş fi fost ucis, dacă aş fi rămas în Kabul, n-aş fi avut nicio şansă.
Hussein, copilul meu cel mai mic, este încă traumatizat. Se gândeşte la colegii lui de la şcoală, la tot ce-a lăsat în urmă. E foarte dificil pentru el. În primul rând, trebuie să am grijă de fiul meu.„Talibanii mă văd ca pe un agent al statelor europene”
– Autoritățile noastre au spus că cei veniți cu avionul sunt colaboratori ai României. Acesta este statului dv., ați colaborat cu Armata Română?
– Colaborarea a fost mai degrabă între universitatea mea, din Kabul, și universități din România. Strict academic.
– Ce-o să faceţi în România?
– George Enache m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu Facultatea de Ştiinţe Politice (n.r. – Universitatea din Bucureşti). Cred că e o oportunitate pentru mine să predau în Bucureşti, dar încă nu am discutat niciun detaliu. Deocamdată sunt aici, în Galaţi. Nu ştiu ce o să se întâmple, pentru că eu nu cunosc limba română. Poate că voi ţine câteva cursuri în care să vorbesc despre ştiinţa politică şi despre lumea islamică. Sunt absolvent al Centrului Islamic Hawza din Qom şi al Universităţii din Teheran, unde am un doctorat în ştiinţe politice. Am scris cărţi şi articole, am participat la multe conferinţe internaţionale. Pe lângă Universitatea Avicenna, pe care am fondat-o, am predat şi la Universitatea din California (UCLA), în cadrul unui stagiu postdoctoral.
Am peste 10 ani de experienţă la catedră, aşa că am încredere că voi putea să împărtăşesc idei noi în domeniul ştiinţei politice. Dar eu nu mă gândesc numai la mine.Eu acum sunt în siguranţă, însă colegii mei care au rămas în Afganistan nu sunt. Vă rog şi pe dumneavoastră, şi pe cei care vor citi acest interviu: salvaţi-i pe oamenii din Kabul! Salvaţi-i pe oamenii din Afganistan! Trebuie să facem asta pentru ei! Cu toţii avem o responsabilitate morală faţă de aceşti oameni.
De-a lungul timpului, am dat o mulţime de interviuri pentru jurnalişti din Occident, dar şi pentru jurnalişti din Afganistan. Am criticat ideologia fundamentalistă a talibanilor, pentru că sunt un secular. Am protejat şi am susţinut o mulţime de femei la Universitatea Avicenna. Şi, din acest motiv, talibanii mă văd ca pe un duşman, ca un agent al statelor europene, influenţat de valorile democratice. Un kafir (n.r. – necredincios, infidel). Toţi cei din statele occidentale sunt kuffaar (n.r. – pluralul cuvântului „kafir“), adică oameni dispensabili, care n-au niciun drept să trăiască, care ar trebui ucişi. Asta e valabil pentru toţi membri comunităţii hazare din Afganistan. Pentru că majoritatea sunt seculari, sunt intelectuali. Acum, când talibanii au preluat puterea politică şi când sistemul precedent s-a prăbuşit, comunitatea noastră este în cel mai mare pericol.
– Cunoaşteţi foarte bine realităţile din Afganistan. Vă aşteptaţi la evenimentele din această vară?
– Nu. Şi nimeni nu a putut prezice. În ziua în care talibanii au capturat Kabulul, eram în biroul preşedintelui Ashraf Ghani. Nici măcar el nu se aştepta la asta. N-am crezut că aceşti oameni lipsiţi de orice fel de educaţie vor pune stăpânire pe ţara mea. Vedeţi, e o relaţie directă între ignoranţă şi fundamentalism. Cu cât eşti mai ignorant, cu atât rişti să ajungi mai extremist. Cei mai mulţi dintre talibani sunt persoane needucate. Ei ascultă exclusiv de liderul lor şi nu au capacitatea să pună la îndoială ce li se spune. Sunt oameni simpli.
Gândiţi-vă că un adolescent de 13 ani, care nu a mers la şcoală nici măcar o zi, pune mâna pe o armă. Ce credeţi că o să facă? Aceşti copii şi oamenii care îi coordonează au ajuns să decidă destinul nostru şi al ţării noastre.– Vă gândiţi la posibilitatea reîntoarcerii?
– Sunt sigur că mă voi întoarce, atunci când va fi posibil. Doar că nu ştiu când voi putea să fac asta. Eu am un vis: să salvez oamenii obişnuiţi din Afganistan! Am această responsabilitate. Pentru că ştiu cât de mult suferă. Ştiu prin ce trec toţi copiii din ţara mea, ştiu prin ce trec toate femeile. Nu e doar o responsabilitate umanitară, e responsabilitatea mea, personală, să-mi ajut fraţii. Şi, da, cred că toţi ar trebui să avem această responsabilitate.
INTERVIU. Un profesor afgan povestește cum „agenții români” l-au salvat. Cursă cu mașina
Zaker Hussain Ershad speră să se întoarcă într-o zi în Afganistan
– Dumneavoastră cum aţi fost educat?
– M-am născut în oraşul Ghazni din Afganistan, la 125 de kilometri de Kabul. M-am născut în 1975 şi am copilărit în vremea în care Afganistanul era sub ocupaţie sovietică (n.r. – în 1979 a avut loc invazia trupelor sovietice în Afganistan). La fel ca astăzi, totul era distrus în ţară la vremea aceea. Nici măcar instituțiile de învățământ n-au scăpat de distrugeri, așa că eu am făcut școală mai mult neoficial, pe ascuns. Nu am fost un caz special, așa și-au petrecut copilăria majoritatea celor de vârsta mea.
Cei mai mulți copii nu mergeau la ceea ce am putea numi „școala oficială“, pentru că ele aparțineau regimului comunist, iar familiile din comunitățile tradiționale nu ne permiteau să învățăm acolo, ca urmare a diferenței ireconciliabile de valori.– Ce valori?
– Cred că valorile și principiile comuniste, așa cum erau ele reflectate în comunitățile tradiționale, erau foarte apropiate de cele ale talibanilor de astăzi. De exemplu, fetele și femeile nu aveau voie să studieze. Și atunci, la fel ca acum. Comunitățile musulmane au respins ideologia comunistă. Eu eram deja adolescent atunci când am fugit în Iran, aveam 13 ani. Am fugit singur, fără familie, fără rude. Abia atunci când am ajuns în Iran am mers pentru prima dată la școală.
– Cum ați fugit singur din țară? Ce-au zis părinții când le-ați spus că veți pleca?
– N-au putut face nimic, era alegerea mea. Vedeți, toate lucrurile ce par imposibile în alte țări devin posibile în Afganistan. Imaginați-vă că, astăzi, unii dintre refugiații din Afganistan nu au mai mult de 10 ani și ajung singuri până în Statele Unite. Probabil că destinul nostru este să trăim o continuă tragedie. Când am ajuns în Iran, nici eu nu aveam nimic. Dormeam sub cerul liber și-mi amintesc multe momente în care pur și simplu nu mă puteam opri din plâns. Plângeam după mama mea, după tatăl meu și nu era nimeni să-mi ofere vreo alinare. Dar n-am lăsat asta să mă dărâme. Îmi amintesc că, într-o zi, cineva mi-a spus: „Ershad, eşti un tânăr inteligent şi poţi avea un viitor frumos!“. Era un profesor de la Hawza, seminarul pentru musulmanii șiiți din orașul Qom, lângă Teheran. El m-a ajutat foarte mult şi m-a îndrumat către această şcoală. Ce-i drept, nici n-aveam altă variantă.
Toţi imigranţii afgani din Iran aveau atunci două opţiuni: să studieze sau să muncească. Or, eu eram doar un copil, nu puteam munci. În plus, seminarul m-a susţinut din punct de vedere financiar. Aşa că am rămas în Qom.Qom este considerat un oraș sfânt și este cunoscut ca fiind un centru cultural pentru clericii șiiți din Iran. Absolvenții Hawza sunt specializați în teologie, studii islamice și altele asemenea.
Eu nu am mers niciodată la școala de stat din Afganistan. Mi-a prins foarte bine să fac seminarul – așa am absolvit un curs despre pluralismul religios în Statele Unite. După ce am absolvit Hawza, m-am întors în Afganistan. Era anul în care talibanii au luat pentru prima dată puterea politică în țară – acum este a doua oară când se întâmplă asta. Dar, după instaurarea regimului taliban, am fost obligat din nou să plec din țară.
– Cum ați trăit perioada asta?
– Înainte de primul regim al talibanilor, în țară domina anarhia. Regimul mujahedinilor, instaurat după destrămarea URSS, a afectat multe familii din Afganistan. Din aceasta cauză, talibanii au profitat de haosul din țară și au preluat puterea. Din acel moment, din păcate, pentru că politica talibanilor se baza pe aceeași ideologie fundamentalistă ca azi, cele mai multe crime au fost în rândul etnicilor hazari, șiiți și chiar suniți. Toți cei care nu erau ca ei erau împotriva lor, asta e și politica talibanilor. Așa că toate grupruile etnice, în special hazarii, dar și toți șiiții erau în pericol. În orașele Mazar-i Sharif și Bamiyan au fost adevărate masacre. Cele două orașe sunt centre ale comunității hazara. Mii de hazari au fost omorâți de talibani. Firește că toți cei care au putut fugi din Afganistan au făcut-o. Așa că și eu am fugit, alături de soția mea, înapoi în Iran, de data aceasta în Teheran. Acolo am început studiez științele politice și am făcut, pe rând, licența, masteratul şi doctoratul.
Pare ciudat, așa e, dar nu am altă explicație decât că destinul nostru chiar e excepțional față de al altor popoare. E o tragedie, un coşmar.– După doctorat, v-aţi întors în ţară. De ce ar alege un om educat, cu doctorat şi o situaţie bună în Iran, să se întoarcă în Afganistan, mai ales după ce a fost nevoit să fugă de două ori?
– Pentru că în vremea aceea începea un nou capitol din istoria noastră: Republica Islamică Afganistan (n.r. – proclamată în 2004. Începând din anul 2002, aproape cinci milioane de cetăţeni afgani au fost repatriaţi). Aşa că m-am întors ca să mă implic în reconstrucţia ţării din poziţia de consilier al ministrului educaţiei. Din păcate, nu am găsit atunci şi oportunitatea de a preda, pentru că făceam parte dintr-o minoritate încă discriminată.
Din acest motiv, alături de colegii mei, am decis să înfiinţăm prima universitate privată din ţară. Aceasta s-a numit Universitatea Katib, după numele lui Faiz Mohammad Katib Hazara, un cunoscut istoric afgan, etnic hazar.Numai că, trebuie să recunosc, eram cu toţii foarte săraci. Abia terminasem studiile, ne lipseau banii necesari pentru o investiţie de o asemenea amploare, aşa că am cerut susţinerea unor oameni de afaceri. Singura noastră cerinţă a fost aceasta: universitatea să fie non-profit. Totul a mers bine, însă, după un an, aceştia au vrut să transforme universitatea într-o afacere. Fireşte că nu am fost de acord.
În centrul de refugiați afgani de la Galați a văzut și un judecător fugit din Kabul
– Ce-aţi făcut?
– În cele din urmă, am hotărât să renunţăm la acest parteneriat. Dar n-am putut renunţa şi la visul nostru de a înfiinţa o universitate liberă. Aşa a apărut Universitatea Avicenna, numită după cel mai influent gânditor persan care a marcat Epoca de Aur a Islamului. În sfârşit, ne-am simţit liberi să visăm la o nouă generaţie educată după principiile şi valorile democraţiei. Ne simţeam susţinuţi, mai ales că preşedintele Consiliului de Administraţie de la Avicenna era adjunctul preşedintelui Ashraf Ghani (n.r. – ultimul preşedinte al Afganistanului, din septembrie 2014 până în august 2021).
Eu am avut un vis: să înfiinţez o universitate care are ca scop doar educaţia de calitate. Etnicii hazari, în special, şi cetăţenii din Afganistan, în general, nu au altă opţiune decât educaţia. Scopul nostru a fost dintotdeauna să găsim soluţii pentru criza din ţara noastră, nu să facem profit. Poate că aş fi adunat mulţi bani dacă ne-am fi concentrat pe profit. Bani şi atât. Or, noi am refuzat o asemenea limitare şi am vrut să ne concentrăm exclusiv pe educaţie, pe promovarea valorilor democrate – educaţia femeilor, egalitatea între sexe, libertatea.
Toate investiţiile noastre au fost îndreptate către angajarea unor profesori cât mai calificaţi, cu studii în SUA, în Europa sau în Asia. Şi pot spune că ne mândrim cu studenţii noştri. Pe unul dintre ei l-am revăzut în acest centru din Galaţi. E un fost judecător din Afganistan.– Credeţi că societatea afgană era pregătită pentru acest proiect?
Din fericire, da. În special noua generaţia a Afganistanului avea un interes enorm pentru ideile democrate. Studenţii pe care-i aveam erau foarte entuziasmaţi de ideile pe care le puteau afla aici, îi vedeam că vor să adapteze. Am avut peste 3.000 de studenţi, la licenţă şi la masterat. Să ştiţi că noua generaţie din Kabul e foarte asemănătoare cu tinerii din România. Şi nu doar din punct de vedere al vestimentaţiei; ci şi în ce priveşte ideile, cultura, toleranţa. În comunităţile rurale, tradiţionale, în special în cele paştune, într-adevăr, există o mare diferenţă. Acolo nu eram deloc bine primiţi cu astfel de idei şi chiar ne simţeam în pericol. Dar vă asigur că între tinerii educaţi din Afganistan şi tinerii educaţie din România nu sunt diferenţe chiar atât de mari.
„Am plecat într-o misiune…“
În primele zile în care a stat în centrul de migranţi, profesorul Ershad a aşternut pe hârtie câteva gânduri. Le-a scris ca să se elibereze. Acum îşi doreşte să le împărtăşească.
„Am plecat într-o misiune. Simt că parcă am îngropat visurile mele şi ale generaţiei mele. Prietenii mei, studenţii mei au rămas în ţară, cu ochii obosiţi şi cu aspiraţiile spulberate. Misiunea mea este să le port aceste visuri în jurul lumii, să vorbesc despre ei. Şi poate că în felul acesta vor putea să fie auziţi. Eu sunt doar un strămutat. Să cutreier lumea şi să vorbesc despre cei rămaşi o să fie destinul meu. Ce soartă nefericită! Ce destin de martir! Nu mă mai întrebaţi despre mine, aflaţi doar că sunt un deportat. Am înţeles asta cel mai bine atunci când am văzut furtuna de perle din ochii mamei mele. Mi-am înţeles nefericirea atunci când am plâns la mormântul tatălui meu şi nimeni nu mi-a mai spus nimic. Ce le mai pot spune studenţilor mei? Ce le mai pot spune prietenilor mei? La revedere, vă rog să mă iertaţi? Niciodată! Misiunea mea este să lupt pentru ei!“