Războiul din Ucraina ar trebui să ne aducă aminte că primul conflict fratricid pe continentul nostru, după ultima mare conflagrație, a fost în Balcani, o regiune care a intrat în istoria modernă cu numele de ,,butoiul cu pulbere al Europei’’. Bagajul său istoric încă atârnă greu și astăzi iar recursul la valorile păcii și stabilității început acum mai bine de un sfert de secol este departe de a se fi încheiat.
În contextul acordurilor de pace de la Dayton, din 1995, s-a stabilit că integrarea țărilor din regiune în organizațiile euro-atlantice era obiectivut strategic care ar fi conferit Balcanilor de Vest stabilitatea și securitatea atât de necesare după dezintegrarea Yugoslaviei. NATO și-a deschis porțile pentru unele dintre ele însă Uniunea Europeană a făcut loc doar Sloveniei și Croației care îndeplineau condițiile impuse de Bruxelles. Aderarea celorlalte state a rămas într-un stadiu de început fără a fi pe lista priorităților Uniunii. Despre procesul de stabilizare a regiunii din estul Mării Adriatice se vorbește mai mult la Roma – din rațiuni de proximitate – și mai puțin la Bruxelles, fără acțiuni concrete, vizibile și mai ales, eficiente.
Ascuțirea contradicțiilor din Mediterana Orientală – pe fondul competiției pentru resurse energetice și al problemei transferului în siguranță al acestora spre Europa – reclamă însă (re)includerea Balcanilor de Vest intre prioritățile UE. Nu este singurul motiv: regiunea a devenit teatrul unei competiții geopolitice în care rolurile principale sunt jucate de actori ,,istorici’’ – Rusia și Turcia – sau de dată recentă – China. Invitarea Ucrainei și Moldovei să adere la Uniune pare să fi scos la iveală întreg ansamblul de dezamăgiri și frustrări ale Albaniei, Macedoniei de Nord, Muntenegrului și Serbiei care se întreabă pe bună dreptate: de ce lor li se rezolvă rapid cererea și noi suntem mereu amânați? Faptul că aderarea celor din est se va întinde pe ani buni – Macron dixit – sau că invitarea lor este o formă de protecție în fața ambițiilor Moscovei nu ar fi rațiuni suficiente pentru a justifica trecerea procesului de aderare a statelor balcanice menționate mai sus într-o treaptă de viteză superioară. Dar clasa politică din aceste țări gândește altfel chiar dacă face prea puțin pentru a accelera, din interior, procesul integrării în Uniune.
Incetinirea procesului de aderare nu este singurul motiv de frustrare. I se adaugă un anumit dezinteres din partea Statelor Unite care par să fi lăsat problema protecției zonei pe seama europenilor retrăgându-se treptat din bazinul mediteranean încă din vremea primului mandat al lui Obama. Dar în timp ce Europa bate pasul pe loc, chinezii, rușii și turcii vin pe cai mari.
Redimensionarea influenței Moscovei în Serbia
Analizând ofensiva spre Balcanii de Vest dinspre Moscova, Beijing și Ankara, observăm că Rusia, un actor de prim plan de mai bine de două secole, își redefinește proiecția politico-economică în regiune chiar dacă, în cancelariile europene și peste ocean, percepția influenței sale depășește uneori dimensiunea reală a problemei. Cazul Serbiei – din punct de vedere istoric este placa turnantă a panslavismului în Balcani – este, într-un fel, emblematic. Belgradul încearcă să se decupleze tactic de orbita rusă mai ales după unele acțiuni ale Moscovei în regiune: încercarea de lovitură de stat în Muntenegru (2016) și protestele de amploare din Macedonia de Nord (2018). Agresiunea din Ucraina ridică, de asemenea, un mare semn de întrebare pentru clasa politică sârbă în legătură cu menținerea relației privilegiate cu Federația Rusă. Totuși, Moscova rămâne un punct de referință al Belgradului dar nu singurul și nici cel mai important. În ultimii ani dar mai ales în ultimele luni, Serbia și-a extins palierul de opțiuni pe segmentul achiziției de arme incluzând China pentru rachete, Turcia pentru drone și Franța pentru avioane multirol. Conflictul din Ucraina a demonstrat că armele rusești nu ar fi cea mai bună alegere chiar dacă sunt primite gratis.
Președintele sârb, Alexandr Vucic, s-a dovedit un bun diplomat reușind să mențină un anumit echilibru – șubred la început dar consolidat în ultima vreme – între Federația Rusă și Occident însă nu ar putea realiza o desprindere de Moscova de care depinde pe segmentul energetic și nu numai. Știe că în cazul unui conflict cu Kosovo va putea conta doar pe sprijinul Kremlinului.
…și în Bosnia-Herțegovina
Mai complicat decât pare la prima vedere este cazul Bosniei-Herțegovina, stat federal – unde au fost alegeri, la 3 octombrie – și mai cu seamă evoluția situației din Republica Srpska, entitate statală care, conform acordurilor de la Dayton, cuprinde ținuturile locuite de etnicii sârbi. Aici, simpatia pentru Federația Rusă a rămas intactă și după invadarea regiunilor de est ale Ucrainei. Președintele R. Srpska, Milorad Dodik – naționalist cu concepții secesioniste, reales în cadrul recentului scrutin – a reușit să-l impună pe Zelika Kvijanovic, mâna sa dreaptă, în funcția de membru al ,,triumviratului’’ – președinția Bosniei-Herzegovina, formată din reprezentanții comunităților sârbă, croată și musulmană. Situația ar putea deveni explozivă dacă ținem cont că în decembrie 2021, Parlamentul Republicii Srpska a votat retragerea sârbilor din sistemul instituțional al statului federal, aspect care ar arunca în aer întreg eșafodajul construit prin aplicarea acordurilor din 1995 și ar extinde iremediabil deficitul de securitate în întreaga regiune. Milorad Dodik – i se mai spune ,, Putin din Balcani’’ – a precizat recent că implementarea proiectelor sale de secesiune și independență ar fi fost amânată până după finalizarea conflictului din Ucraina.
Unii analiști apreciază că dacă forțele ruse ar fi reușit ocuparea Kievului la începutul războiului, Dodik ar fi declarat imediat independența R. Srpska. După aproape trei decenii de relativă pace, ,,conflictul înghețat’’ din Bosnia-Herțegovina ar fi reizbucnit poate nu la fel de intens ca în anii ’90 – masacrele nu au fost uitate chiar dacă memoria generațională a evoluat între timp – dar cu siguranță ar fi cuprins o mare parte din teritoriul țării. Timpul nu este trecut iar potențialul lui Dodik este o adevărată bombă cu ceas. După fiecare vizită în Federația Rusă a acestuia – merge cam de două ori pe an iar ultima dată, înaintea alegerilor, a fost primit de Vladimir Putin – evenimentele se precipită, ideile secesioniste se consolidează iar pericolul unui conflict Moscova – Occident pe pământ balcanic este în creștere.
În loc de concluzii
Analizând jocul Moscovei în Balcanii de Vest, observăm o restrângere a matricei obiectivelor – pe fondul reducerii resurselor angajate – care devin mai degrabă elemente ale unui cadru defensiv dar cu un ,,vârf al icebergului’’ în Bosnia-Herțegovina unde un nou conflict ar putea izbucni oricând. În paralel, sunt menținute în activitate vechile surse de influență care acționează asupra complexului mediatic regional în sensul creării unei imagini negative a Occidentului: ,,sunteți la periferia intereselor americanilor și europenilor’’ – ar fi mesajul transmis. Nu este mai puțin adevărat că dinamica sistemului de relații între protagoniștii locali lucrează în favoarea Moscovei.
Extinderea influenței Chinei și Turciei în Balcanii de Vest va constitui subiectul părții a doua a acestui articol ce urmează a fi publicată săptămâna viitoare.