În urma cu zece zile, The Washington Post a publicat o analiză intitulată ”Se înmulțesc eforturile țărilor civilizate de a descuraja Rusia și China”, semnată de George Will. Autorul a lăudat decizia guvernului Boris Johnson de a trimite un grup de lupta al marinei militare britanice în Marea Neagră, nave care au fost întâmpinate de marina militară rusă cu focuri de avertisment, în apele Crimeii. Autorul a lăudat și decizia SUA și a Japoniei de a organiza exerciții militare comune, o încercare de a sublinia că există o alianță militară care se opune Chinei.
”Henry Kissinger a spus, nu fără temei, că suntem în pragul unui război rece cu China. Iar Vladimir Putin, care are o ranchiună evidentă legată de modul în care s-a încheiat Războiul Rece, nu pare interesat să atribuie Rusiei rolul unei țări normale, care nu recurge în mod gratuit la minciuni și amenințări. De aceea, este bine să observăm cum, zi de zi, țările civilizate de pe tot globul iau măsuri importante în scopul descurajării”.
Dacă aroganța ar fi o boală mortală, atunci George Will nu ar mai fi printre noi. Aceasta pare să fie concluzia mai multor analiști conservatori din Statele Unite. Articolul amintit mai sus a fost criticat și pentru rasism și imperialism demn de secolul 19, venite din partea unei publicații care a devenit o portavoce a progresismului și antirasismului din America.
Ce vrea China?
”George Will spune exact ceea ce spune și administrația de la Washington. Will ridica stindardul ”ordinii internaționale bazate pe drepturi” și este satisfăcut de parada de forță a marinei britanice și de armatele SUA și Japoniei, care au transmis un mesaj Rusiei și mai ales Chinei. Will crede că ordinea de zi este înfruntarea acestor două țări pentru că refuză să fie «normale»”, scrie The American Conservative.
”Sunt multe polemici aici, începând cu cea legata de ”normalitate”. Care superputere se comportă mai normal? Cea care vrea să aibă influență în țările vecine și în apele ce o înconjoară? Sau cea care ucide civili cu bombele lansate de drone în cealaltă parte a lumii?
Cu siguranță, China are ambiții teritoriale – în Taiwan, în Hong Kong – și are o armată foarte mare (deși capabilitățile sunt altă chestiune). Însă a susține că Beijingul va fi speriat de câteva nave care trec pe mare înseamnă să nu înțelegi natura ambițiilor Chinei.
Cea mai evidentă reacție la cele scrise de The Washington Post este să spunem că puterea Beijingului este una economică, nu una dată de forța sa navală. Acest lucru este demonstrat de influența Chinei asupra corporațiilor americane și asupra comerțului global. Însă nu trebuie să credem că Beijingul vrea să facă șah mat SUA din punct de vedere economic. America este principalul partener comercial al Chinei. Cineva trebuie să importe televizoarele ieftine fabricate în China. Dacă economia americană ar scădea, China va avea și ea de suferit, iar guvernul de la Beijing știe asta.
Dacă nu este vorba despre economie, atunci ce dorește China? Vrea respect internațional? Vrea dominație globală? Vrea sa exporte marxism în întreaga lume, cum a făcut URSS? Experții nu se pot pune de acord. Un lucru asupra căruia s-a căzut însă de acord este că Beijingul dorește coeziune internă. Asta înseamnă menținerea modelului de guvernare, ”socialismul cu caracteristici chinezești”.
Americanii au tendința de a crede că China este o putere realistă până la cinism, gata să facă orice pentru a-și promova interesele și pentru a-și extinde puterea. Însă viziunea chineză este profund ideologică. Chinezii consideră ca sunt implicați într-o ciocnire a civilizațiilor. În 2013, guvernul de la Beijing a publicat un document intitulat ”Comunicat despre situația sferei ideologice”. Documentul trecea în revista amenințările la adresa Partidului Comunist Chinez, iar mai toate aveau legătură cu ”democrația constituțională vestică”, cu cei care ”cred că libertatea vestică, democrația și drepturile omului sunt universale și eterne”. Amenințări mai erau considerate libertatea presei și neoliberalismul.
La polul opus se află modelul chinezesc, unde poporul conduce țara, unde dezvoltarea economică este condusă de Partid, iar drepturile individuale nu au preeminență în fața acțiunii colective. În vreme ce americanii consideră că guvernul federal este o entitate ruptă de popor și care trebuie mereu constrânsă și trasă la răspundere, chinezii consideră că regimul lor, oricât de represiv ar fi, este integrat în mod organic în structura țării. Desigur, în China există disidenți și oamenii se tem că guvernul poate fi prea dur, însă imaginea prezentată în Vest, cum că poporul chinez protestează sub cizma puterii de la Beijing, este falsă. Tinerii chinezi, în special, sunt de acord cu sistemul lor și privesc cu optimism spre viitor.
Ce vrea China? Să-și mențină această concepție ideologică despre propria statalitate și să supraviețuiască. Asta înseamnă că dorește creștere economică, pentru a se asigura că oamenii vor accepta pe mai departe sistemul. Asta mai înseamnă că ideile vestice considerate amenințătoare trebuie ținute la distanță, pentru a se asigura coeziunea internă. Asta mai înseamnă ca guvernul de la Beijing să asigure supape de siguranță, precum comemorarea represiunii din Piața Tienanmen. Mai înseamnă aducerea Hong Kongului și a Taiwanului sub controlul Beijingului. Și mai înseamnă reprimarea minorității uigure. Însă mai înseamnă și evitarea unor confruntări militare stupide care se pot dovedi sinucigașe. Mai înseamnă și jucarea unui joc ideologic de lungă durată, în speranța că America se va prăbuși în cele din urmă.
De aceea, este important să ne întrebăm care sunt riscurile în momentul de față – socialismul chinez sau liberalismul american? Sunt o mulțime de dovezi care ne spun că pericolul este liberalismul american. Chinezii se uită peste Pacific și văd în America un sistem politic care devine haotic, cu războaie culturale, cu violență de stradă și balcanizare, o civilizație care se prăbușește sub greutatea propriilor contradicții. Presa din China s-a bucurat când au avut loc protestele de la Capitoliu, pe care le-a comparat cu demonstrațiile din Hong Kong, ai căror lideri au avut revendicări similare cu cele ale progresiștilor americani.
Ideea este că Beijingul nu este ”normal” și nici nu intenționează să fie. Nu va putea fi forțat să devină ”normal” de câteva exerciții militare vestice în apele din vecinătate. Dacă America este îngrijorată că China va începe să obțină o serie de avantaje, atunci ar fi bine ca America să se uite în propria ogradă, nu în cea a vecinului”.
JFK: Acceptați diversitatea lumii!
O viziune asemănătoare, de data aceasta axată mai mult pe relația SUA-Rusia, are jurnalistul american Pat Buchanan.
”Rusia este o puterea dominantă în Marea Neagra începând din secolul 18. Ce face Rusia la Yalta și în Donbas este de înțeles din punct de vedere al istoriei, etnicității și intereselor naționale. Rusia s-a alarmat când a văzut cum cea mai mare alianță militară, NATO, condusă de fostul adversar din Războiul Rece, s-a instalat de la Oceanul Arctic până în Marea Baltică și Marea Neagră. Impusul lui Putin de a împinge ceva mai departe NATO este de înțeles. Asta ar face orice lider naționalist rus”, scrie Buchanan.
”Noi spunem că președintele Putin este un autocrat. Și ce dacă. Când nu a fost Rusia condusă de autocrați? De la Petru cel Mare la Ecaterina cea Mare, până la Alexandu I și Nicolae al II-lea, în 1917, Rusia a fost condusă de absolutismul Romanovilor. Au urmat apoi Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțîn și Putin”.
În 1963, la șapte luni după criza rachetelor din Cuba, președintele John F. Kennedy a ținut un discurs în care și-a expus viziunea despre confruntarea Est-Vest, care ar trebui să nu degenereze într-un război catastrofal. Kennedy le-a cerut atunci americanilor să accepte că lumea nu are doar democrații, ci și autocrații, dictaturi, regimuri militare, monarhii, iar scopul politicii externe americane nu trebuie să fie transformarea lor în replici ale Statelor Unite. Kennedy dorea să ofere lumii modelul american, nu însă să-l impună altor țări.
”Kennedy știa că, de-a lungul istoriei, americanii s-au aliat cu dictatori, monarhi și autocrați, atunci când interesele au dictat acest lucru. În 1778, alianța cu Ludovic al XVI-lea a fost esențială în victoria de la Yorktown, care a asigurat independența Statelor Unite. În primul Război Mondial, președintele Wilson a adus SUA în alianța marilor imperii – britanicii, francezii, rușii și japonezii. În Al Doilea Război Mondial, ne-am aliat cu Stalin împotriva Reichului lui Hitler. Coreea de Sud pe care am salvat-o de comunism cu prețul vieții a 37.000 de americani, a fost condusă de dictatorul Syngman Rhee. Acum, președintele Joe Biden spune că ”autoritarismul este într-o ofensivă globală… trebuie să ne unim forțele cu aliații cu aceeași viziune pentru a revitaliza democrația în întreaga lume”. Totuși, trebuie să ne gândim că niciunul dintre marii noștri adversari nu propovăduiesc o cruciadă globală pentru a modela lumea după chipul și asemănarea lor”, scrie Buchanan.
”«Scopul politicii externe americane trebuie să fie menținerea și protejarea unei lumi diverse, în care să nu poată exista o putere sau o alianță care să ne amenințe securitatea», spunea președintele Kennedy, în 1963. JFK a mai spus un lucru crucial despre istoria relațiilor cu Rusia. «Un lucru aproape unic între două mari puteri, nu am fost niciodată în stare de război». Scopul politicii noastre externe ar trebui să fie menținerea acestei tradiții de 230 de ani, nu cum își conduce Vladimir Putin propria țară”, încheie Pat Buchanan.